Când am pornit din stațiunea Băile Herculane, cu clădirile ei cândva imperiale și acum lăsate în paragină, am simțit că pășesc nu doar într-o drumeție, ci într-o poveste veche, una care fusese scrisă cu mult timp înainte ca eu să ajung aici.
     Cu un aer mirosind a primăvară crudă, am început urcușul de lângă izvorul Dianei, potecă ce pare să urmeze și să păstreze încă ecoul pașilor împărătesei Sissi. A fost ca și cum fiecare piatră, fiecare treaptă, fiecare fir de lumină ar fi știut că pe aici, cu peste un secol în urmă, a trecut o femeie care nu aparținuse lumii obișnuite.
     Am urcat spre Foișorul Galben, apoi am trecut pe lângă Peștera cu Aburi, unde respirația pământului se ridică în valuri calde, ca o șoaptă venită din adâncuri. Și tot urcând, am ajuns pe Vârful Elisabeta, unde cerul se deschide larg, iar Munții Cernei se întind în toate direcțiile ca niște valuri de piatră. Acolo, în bătaia vântului, am simțit pentru o clipă că timpul se oprește. Că sunt doar eu, muntele și povestea.
     Dar adevărata magie mă aștepta în Poiana cu Peri. O poiană simplă, liniștită, scăldată în lumină, dar încărcată de o legendă ce nu se uită. Acolo, pe o placă modestă, stă scrisă povestea ciobanului Mihail Feneșan, cel care, într-o zi din anul 1887, a văzut apropiindu-se de stână două siluete feminine. Erau chiar împărăteasa Elisabeta și domnișoara ei de onoare. Haiduc, câinele ciobănesc, a simțit prezența lor și s-a repezit spre ele, iar Mihail, fără să stea pe gânduri, s-a aruncat asupra câinelui, oprindu-l. Gestul lui simplu, firesc, a impresionat-o pe împărăteasă. Iar Sissi, cu eleganța ei tăcută, i-a dăruit un inel de aur cu rubin. Un inel care a devenit moștenire de familie, păstrat cu sfințenie până în zilele noastre.
     Din Poiana cu Peri am continuat drumul pe culmea Munților Cernei, un traseu ce îți taie respirația nu doar prin frumusețe, ci și prin liniștea aceea adâncă, ce te face să simți că muntele te ascultă. În zare se văd văile adânci, pădurile întinse, crestele ce se pierd în depărtare. E o lume mare, sălbatică, neatinsă. O lume în care te simți mic, dar viu.
     Și tot înaintând, am ajuns pe traseul pe care, cu multe zeci de ani în urmă, temerarii veterani ai clubului Vânturarița din Râmnicu Vâlcea urcau cu rucsacuri grele și cu suflete ușoare, parcurgând traseul legendar de la Dunăre la Olt. M-am simțit onorat să calc pe urmele lor, să simt aceeași piatră sub tălpi, același vânt pe față, aceeași libertate în piept.
     Iar când am coborât spre gara Băile Herculane, cu soarele deja coborând peste creste, am simțit că drumul acesta nu a fost doar o drumeție. A fost o întâlnire cu istoria, cu legenda, cu oamenii care au fost înaintea mea și cu mine însumi. A fost un drum care m-a schimbat, m-a liniștit, m-a făcut să simt că fac parte dintr-o poveste mai mare decât mine.
     Și poate că asta e adevărata magie a Munților Cernei: nu doar peisajele, nu doar potecile, nu doar legendele, ci felul în care te fac să simți că îi aparții. Că ești acolo unde trebuie. Că ești parte dintr-o lume veche, frumoasă și plină de sens.

–10 martie 2026–