Am ajuns în Cagliari într-o dimineață în care aerul părea să aibă propria lui lumină. Era 4 mai 2018, o zi obișnuită pentru lume, dar nu pentru Sardinia. Pentru ei, era începutul unei sărbători care nu se măsoară în ore, ci în secole. O sărbătoare care nu se trăiește, ci se simte în oase, în piele, în inimă.
     Nu știam atunci că am pășit în mijlocul uneia dintre cele mai vechi procesiuni din Europa, Sărbătoarea Sfântului Efisio, protectorul insulei. Un ritual născut în 1657, când ciuma a lovit Sardinia, iar oamenii au promis că, dacă vor fi salvați, vor purta în fiecare an statuia sfântului într-un pelerinaj lung, până la mare. Și de atunci, promisiunea nu a fost încălcată niciodată!
     Și eu… eu am fost acolo, în mijlocul lor, simțind cum orașul mă absoarbe. M-am plimbat printre ei, am ascultat cântecele vechi, am privit cum oamenii își duc tradiția cu o demnitate care nu poate fi jucată. Totul aşa de autentic, profund, aproape sacru!
     Cagliari, în aceste două zile cât am stat eu, nu a fost doar un oraș. A fost o poartă. O poartă spre o Sardinie care nu seamănă cu restul Italiei. O Sardinie care are propria limbă, propria mitologie, propriile zeițe, propriile pietre sacre, propriile legi nescrise. O Sardinie care nu s-a lăsat niciodată cucerită pe deplin, nici de romani, nici de spanioli, nici de nimeni. O Sardinie care își păstrează identitatea ca pe o comoară.
     Am vizitat Bastione di Saint Remy, de unde orașul se vede ca o mare de acoperișuri aurii. Am coborât spre Marina, unde străzile sunt pline de viață, de restaurante, de oameni care vorbesc tare și râd cu poftă. Am urcat spre Torre dell’Elefante, o relicvă medievală care pare să păzească orașul de secole. Am trecut pe lângă amfiteatrul roman, tăiat în piatră, unde odinioară gladiatorii își jucau destinul. Și peste tot, peste tot, am simțit aceeași vibrație: Sardinia nu e Italia. Sardinia e Sardinia.
     Sardinia e o insulă de piatră, de vânt, de soare, de mister. O insulă în care nuraghe, celebrele turnuri de piatră construite acum 3500 de ani, stau încă în picioare, sfidând timpul. O insulă în care oamenii trăiesc simplu, dar profund. O insulă în care tradițiile nu sunt păstrate din obligație, ci din iubire.
     Când am plecat din Cagliari, am simțit că las în urmă nu un oraș, ci o parte din mine. O parte care a învățat să respire altfel, să privească altfel, să simtă altfel. O parte care știe acum că există locuri în lume în care timpul nu trece, ci te așteaptă!

4-5 mai 2018