Se spune că, pe vremea când Imperiul Roman se clătina sub greutatea propriilor ambiții, când legiunile se întorceau obosite din războaiele fără sfârșit, iar lumea veche începea să se destrame, un pietrar din Dalmația, pe nume Marino, a urcat pe o stâncă abruptă, căutând liniște și libertate. Acolo, pe muntele Titano, și-a ridicat o colibă modestă, fără să știe că gestul lui avea să devină temelia uneia dintre cele mai vechi țări din lume.
     În jurul lui s-au strâns oameni ce fugeau de prigoană, de războaie, de nedreptăți. Au format o comunitate mică, dar încăpățânată, care nu s-a lăsat cucerită de nimeni. Au ridicat turnuri, ziduri, legi și o republică care avea să reziste neatinsă timp de aproape două milenii. Imperii au căzut, regate s-au risipit, frontiere s-au redesenat, dar mica republică de pe stâncă a rămas acolo, ca o inimă ce bate în același ritm de la începuturi până azi!
     Și așa ajungem în prezent, într-o dimineață obișnuită, când eu și prietenul meu Costică din Râmnicu Vâlcea ne urcăm într-un autobuz în Rimini și ne îndreptăm spre destinația noastră San Marino. Nimic nu anunța că urma să pășim într-o țară ce părea desprinsă dintr-un alt timp.
     Iar când am coborât din autobuz acolo sus, am avut senzația că am trecut printr-o poartă invizibilă. Casele din piatră, străzile înguste, turnurile ce se ridică spre cer, totul părea neatins de secole. Costică se uita în stânga și în dreapta cu ochii mari, de parcă se temea să nu piardă ceva. Eu, în schimb, simțeam că merg printr-un vis în care istoria nu e trecut, ci prezent.
     Am intrat prin magazinele de suveniruri, apoi ne-am oprit la o terasă unde am gustat din gastronomia locală, simplă, dar plină de savoare.
     Am urcat apoi spre cele trei turnuri celebre: Guaita, Cesta și Montale. Fiecare pare să spună o poveste. În Guaita, parcă auzi pașii santinelelor de acum o mie de ani. În Cesta, armele expuse par gata să fie ridicate din nou. Iar Montale, retras și misterios, pare să ascundă secrete ce nici timpul nu îndrăzneşte să le atingă.
     De sus, priveliștea este incredibilă. Adriatica străluceşte în depărtare, Rimini se vede ca o jucărie, iar dealurile Italiei se unduiesc ca niște valuri verzi. Costică a zis încet: „Băi, frate, parcă suntem pe acoperișul lumii.” Și chiar că a avut dreptate!
     Când seara s-a lăsat peste ziduri, am simțit că povestea noastră se apropie de final. Ne-am urcat într-un autobuz ce cobora spre Rimini, iar luminile orașului-cetate s-au îndepărtat încet, ca și cum dispăream dintr-o lume și intram în alta. Costică a adormit imediat, cu capul sprijinit de geam, iar eu privind în tăcere, simțeam că tocmai am fost martorul unei călătorii în timp.
     Iar când am ajuns jos, în Rimini, lumea modernă părea prea grăbită, prea zgomotoasă, prea tânără. Eu și Costică am privit în jur și am știut amândoi că, pentru câteva ore, am fost în altă epocă. Într-un tărâm şi o țară care nu a îmbătrânit niciodată!

–01 octombrie 2013–