Sunt în Polonia, la Oswiecin într-o zi de 6 octombrie 2013, o zi care îmi va rămâne întipărită în minte pentru totdeauna. Am pășit în Auschwitz, locul unde istoria s-a scris cu lacrimi și sânge. Ghidul nostru polonez, cu ochii umezi, ne-a condus prin fiecare colț, iar vocea lui tremurată părea să poarte ecoul miilor de suflete pierdute!
     Am trecut pe sub celebra lozincă de la intrare „Arbeit macht frei” o ironie crudă, un mesaj mincinos care ascundea ororile din spatele porților. Am văzut barăcile unde prizonierii erau înghesuiți în condiții inumane, camerele cu pereți reci, vitrinele pline cu obiecte personale: pantofi, valize, ochelari, păr uman. Fiecare exponat este o mărturie mută a vieților frânte.
     Ghidul ne-a dus apoi spre locurile cele mai sfâșietoare: camerele de gazare. Acolo am văzut micul gemuleț din tavan, prin care soldații SS aruncau substanțele toxice. Am simțit un fior rece, amintindu-mi de filmul „Băiatul cu pijamale în dungi”, unde inocența copilului se sfârșește tragic în același mod. În fața crematoriilor, unde trupurile erau arse, am simțit cum realitatea depășește orice imaginație. Era imposibil să nu plângi!
     Istoria acestui loc terifiant vorbește despre milioane de oameni deportați, despre exterminarea evreilor, romilor, prizonierilor politici și a tuturor celor considerați „indezirabili”. Auschwitz nu este doar un muzeu, ci o rană deschisă a umanității.
     După vizita la Auschwitz, am fost transportați cu autobuzul la Birkenau. Acolo, liniștea este apăsătoare. Am văzut linia de tren care se oprește brusc, ca un simbol al vieților curmate. Birkenau era lagărul de exterminare în masă, locul unde selecția se făcea imediat: unii erau trimiși la muncă silnică, alții direct spre camerele de gazare. Am pășit pe acea întindere vastă, unde barăcile se întindeau cât vedeai cu ochii, și am simțit cum fiecare pas apăsa pe memoria celor dispăruți.
     Acolo m-am întâlnit cu un grup de vizitatori din Israel. Ne-am împrietenit, iar emoția lor era vizibilă. Lacrimile le curgeau pe obraji, iar îmbrățișările noastre au fost un gest de solidaritate, un semn că durerea trecutului ne unește dincolo de granițe și religii.
     La final, am rămas singur, privind în zare. Trenurile nu mai vin, dar liniile rămân ca o cicatrice. M-am simțit mic, dar în același timp responsabil să duc mai departe povestea, să nu uit, să nu lăsăm ca asemenea orori să se mai repete!
     Varșovia fusese un carnaval, dar Auschwitz-Birkenau era opusul, un loc unde râsul dispare și rămâne doar tăcerea! Auschwitz-Birkenau nu este doar un muzeu, ci un testament al suferinței umane. Am plecat de acolo cu pași grei și cu sufletul apăsat, cu lacrimi în ochi și cu înțelegerea că acest loc rămâne o rană deschisă a umanității!

–6 octombrie 2013–