Da, chiar am fost singurul călător, dacă nu îi socotim pe doi tineri rătăciți — o fată și un băiat care urcaseră din greșeală, intenționând să meargă la Recaș, dar ajunseseră și ei în același tren cu mine! Inițial, eu alesesem ruta spre Reșița Nord, dar din cauza întârzierii trenului cu care am venit de acasă, nu am mai prins legătura și astfel a trebuit să aleg singura variantă rămasă: ruta spre Remetea Mică.
     Nu mi-a părut însă rău, căci oricum aveam de mult timp în plan această călătorie, mai ales că traseul este una dintre cele mai vechi căi ferate din România.
     La începuturile sale, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, după ce sistemul feroviar intrase în România venind dinspre Serbia (pe la Baziaș și Iam, apoi Oravița până la Timișoara, prin fosta gară Iosefin, numită și Domnița Elena), această cale ferată se continua până la Radna. Am apucat și eu să merg pe această rută acum vreo 10 ani și chiar am avut în gând să o parcurg și pe jos.
     De la Remetea Mică (Remetea Mare este în altă parte), stația deservește localitățile Mașloc și Bogda, iar pe vremuri trenurile mergeau mai departe prin Șarlota, Gomila, Alioș, Zăbrani, până la Radna, unde se conecta la magistrala 200. În acea perioadă, se circula pe toți cei 67 km ai traseului. Astăzi, au mai rămas doar 37 km în uz.
     În prezent, compania privată Regio Călători operează pe această rută cu câteva automotoare, poate doar unul, provenit mai mult ca sigur din Germania. Surprinzător, trenul păstrează încă inscripția „Nicht einsteigen” — pe care, după o traducere rapidă pe Google Translate, am descoperit că ar însemna „Nu băga cu pietre”. Mă întreb ce au vrut să spună cu asta?
     Acest automotor nemțesc, deși este o relicvă, oferă un grad de confort destul de ridicat. Presupun că în timpul săptămânii are mai mulți călători, dar în acea duminică în care am călătorit eu, trenul era aproape gol. Poate că localnicii au cam renunțat să mai folosească această rută..
     Am pornit din Timișoara Est, unde se lucrează intens la modernizarea stației, și am ajuns la Gearmata Vii, unde nu am observat nici măcar o tăbliță cu numele localității — doar o oprire la barieră. Următoarea oprire a fost la Gearmata, o gară mai degradată decât îmi aminteam de acum 10 ani.
     Traseul a continuat prin Cernăteaz, care pare că a rămas neschimbată de pe vremea războiului, apoi Pișchia, care probabil a fost transformată în casă particulară, pentru că nici urmă de tabelă nu am văzut acolo. La Halta Bencei însă, am fost plăcut surprins: o casă bine îngrijită.La Fibiș, am descoperit tăblițele pentru P.O. Pișchia și Bencei, uitate parcă pe peron. Păcat că nu am reușit să le fotografiez.
     Odată ajuns la capăt de linie, în Remetea Mică, l-am întrebat pe mecanicul trenului cât timp mai staționăm. Răspunsul său, pe un ton iritat, a fost: „Nu vezi că e întârziat, ce mai întrebi?”. M-am speriat puțin, dar nu am avut altă opțiune decât să urc din nou în tren.
     Am plecat înapoi spre Timișoara, dar la Cernăteaz, sătul de singurătate, am coborât și, în semn de protest, am continuat călătoria pe jos. În total, am parcurs aproximativ 20 km pe jos și, în final, am ajuns din nou la Gara Mică, exact de unde plecasem dis-de-dimineață.
     Și astfel, s-a mai adăugat o etapă în palmaresul meu de călător! Fiecare astfel de călătorie îmi aduce amintiri și experiențe unice — chiar dacă, uneori, trenurile sunt goale și singurătatea te însoțește la fiecare stație.

–11 Noiembrie 2024–