Am ajuns în Hallstatt, poate cea mai frumoasă locaţie austriacă, cu sufletul pregătit pentru frumos și cu gândul că urmează ceva special. Este anul 2025, iar eu cobor din tren cu inima deschisă și cu pașii nerăbdători, fără să bănuiesc că urmează să pășesc într-un loc ce nu se vizitează, ci se trăiește.
     Trenul te lasă într-o gară micuță care poartă chiar numele Hallstatt, o clădire ascunsă între stânci și pădure, pe malul lacului. De acolo, o barcă te poartă peste apă, ca într-un ritual de trecere spre o lume ce pare desprinsă dintr-un vis!
      Orașul e mic, dar fiecare colț are ceva ce te oprește. Casele sunt așezate una peste alta, ca niște cărți vechi într-o bibliotecă de piatră. Străduțele sunt înguste, cu balcoane pline de flori și obloane colorate ce par să zâmbească turiștilor.
     Am aflat că Hallstatt are o istorie de peste 7.000 de ani, legată de exploatarea sării, „aurul alb” ce a adus prosperitate și care încă se simte în aerul sărat și curat. Civilizația Hallstatt, din perioada fierului, a lăsat urme adânci aici, iar orașul a fost inclus în patrimoniul UNESCO în 1997, ca o recunoaștere a frumuseții sale alpine și a valorii sale istorice.
     Am rătăcit ore întregi pe malul lacului, am urcat scările care duc spre biserica evanghelică, am privit osuarul cu cranii pictate, un loc care te face să înțelegi altfel trecerea timpului. Mi-a rămas restanță urcarea cu funicularul spre Salzwelten, mina de sare, și spre Skywalk, platforma suspendată deasupra orașului. Am privit-o de jos, cu admirație și cu promisiunea că data viitoare voi urca. Dar chiar și fără acel punct panoramic, Hallstatt mi-a oferit priveliști ce îți taie respirația și îți dau în schimb liniște.
     Am aflat, cu uimire, că în China, în provincia Guangdong, există o replică identică a orașului Hallstatt. În 2012, chinezii au construit o copie la scară 1:1, cu biserica, piața centrală, lacul și chiar fântânile, ca un omagiu adus frumuseții acestui loc. Inițial, austriecii au fost surprinși, poate chiar deranjați, dar în timp, cele două orașe au devenit surori, legate prin fascinație și respect.
     E ciudat să știi că există un „Hallstatt” la mii de kilometri distanță, dar nimic nu se compară cu originalul, cu aerul său, cu munții care îl străjuiesc, cu liniștea care nu poate fi replicată.
     Hallstatt nu se vizitează cu grabă. Trebuie să te oprești, să respiri, să asculți. Să mănânci o prăjitură cu mere într-o cafenea cu vedere la lac, să vorbești cu localnicii care îți povestesc despre ierni lungi și veri pline de turiști, să te lași purtat de ritmul lent al unui loc care nu are nevoie de artificii. Eu am făcut toate astea, cu ochii larg deschiși și cu sufletul curios!
     Când am plecat, am simțit că am lăsat ceva din mine acolo. Poate un gând, poate o emoție, poate doar o privire aruncată peste umăr. Hallstatt e genul de loc pe care trebuie să îl povestești nepoților, nu pentru că ai fost acolo, ci pentru că te-a schimbat pe tine ca persoană.
     Și da, o să mă mai întorc, pentru că Hallstatt nu e o destinație, e o promisiune!

–25 august 2025–