Am plecat din Bastia cam pe la prânz cu un tren corsican, un tren atât de prietenos încât am avut impresia că mă salută înainte să plece. Nu prea mare, nici prea rapid, dar cu o personalitate aparte: cu un ritm al său ce se opintește prin munți, se învârte printre stânci iar, din când în când, pare să îți spună: „Ține-te bine, Ionut, acum vine partea cea frumoasă!”
     Și chiar a venit. Pe geam am putut admira peisaje ce ar face geloase și cărțile poștale: sate cocoțate în vârf de munte, poduri ce sfidează gravitația, râuri limpezi în care ai vrea să-ți bagi picioarele chiar atunci. Iar eu am stat lipit de geam ca un copil aflat la primul drum cu trenul. Și sincer… cred că și trenul era mândru de mine.
     Când am ajuns în Ajaccio, totul părea atât de liniștit și primitor încât am pornit la pas fără să stau pe gânduri. Ajaccio are acel aer de oraș de coastă în care plimbarea devine primul lucru pe care vrei să-l faci.
     Desigur că am trecut pe lângă casa natală a lui Napoleon. Da, am văzut-o. Și am avut senzația că, dacă aș bate la ușă, ar ieși cineva să-mi spună: Împăratul nu e acasă, dar poți să intri, ești de-al nostru.
     Portul? O combinație perfectă între bărci cochete, pescari care știu tot ce se întâmplă în oraș și turiști care încearcă să pară că înțeleg meniul. Iar aici am pățit-o și eu.
     M-am așezat la o terasă, hotărât să mănânc ceva tipic corsican. Am comandat cu încredere, convins că sunt un cunoscător. Când a venit farfuria… am rămas blocat. Arăta bine, mirosea incredibil, dar nu semăna cu nimic din ce văzusem eu până atunci. Am întrebat ospătarul ce este. El mi-a răspuns într-o combinație de franceză, corsicană și un zâmbet care spunea clar: Nu te chinui, oricum nu vei înțelege.
     Așa că am dat din cap, am zâmbit și am mâncat. A fost delicios. Când am scos telefonul pentru poză, acesta a afișat un mesaj ciudat și s-a închis. Cred că nici el nu știa ce era în farfurie.
     Ultima parte a zilei am petrecut-o plimbându-mă pe faleză, admirând palmierii, magazinele mici și atmosfera aceea de vacanță ce îți intră în piele. Ajaccio e genul de oraș în care nu trebuie să faci nimic special ca să te simți bine. Doar mergi, privești, respiri. Și orașul face restul.
     Spre seară, m-am îndreptat spre marele port, unde mă aștepta un feribot uriaș. Urma să pornesc mai departe. M-am urcat pe punte și, în timp ce vaporul se desprindea de țărm, am privit cum Ajaccio se îndepărtează încet. A fost un moment dulce-amărui, ca atunci când pleci de la o petrecere în care te-ai simțit așa de bine.
     Și astfel, Corsica rămânea în urmă și dispărea în zare, dar eu mă îndreptam spre Coasta de Azur, spre Toulon, cu un zâmbet mare și cu o întrebare care mă bântuie și azi: Oare ce am mâncat, totuși, în Ajaccio?

–24 septembrie 2019–