Așadar, continui aventura mea pe liniile secundare din România, iar astazi merg spre Cruceni. Se spune că această cale ferată a fost dată în folosință în anul 1887 și, pe atunci, lega Timișoara de localitatea Modoș, acum parte din Serbia.
     Se pare, totuşi, că această linie feroviară a avut un rol destul de important în transportul de mărfuri și pasageri între Timișoara și regiunea Banatului, inclusiv zonele din Serbia de astăzi. Și chiar în perioada interbelică, a fost un important nod de transport, facilitând schimburile comerciale și culturale între România și Iugoslavia. Astăzi, linia are 49 de kilometri și este deservită de Regio Călători, cu un automotor care face curse tur-retur.
     Prin urmare, într-o dimineață cețoasă și friguroasă, am pornit cu trenul din Timișoara Nord în direcția Cruceni. Nici nu reușesc să mă așez bine pe scaun că un domn îmi arată abonamentul, crezând că sunt nașul. Ei bine, se pare că am niște veleități ascunse pe care eu încă nu le cunosc!
     Relaxat, mi-am făcut o cafeluță și am început să urmăresc stațiile prin care treceam, cunoscute mai mult din piețele Timișoarei, de la comercianții de pepeni, legume sau fructe: Utvin, Parța, Peciu Nou… Văd și alte stații și surprind peisaje asemănătoare celor descoperite în serialul „Game of Thrones”: Cebza, Sânmihai, Giulvăz, Rudna. Am mai întâlnit așa ceva și prin estul Turciei, la granița cu Armenia.
     Trenul circulă surprinzător de repede – probabil din cauza faptului că traficul redus menține linia în stare destul de bună. Ajung la capăt de linie în aproximativ o oră și jumătate. Gara pare tare mohorâtă, și după ce reușesc să fac câteva poze, în mare grabă pornesc înapoi, pe aceeași rută, cu aceleași opriri și cu aceleași ruine. Apare și ne însoțește în drumul nostru și măria sa soarele împreună cu prietenul său cerul senin, transformând astfel ziua într-una mai frumoasă.
     Pe parcursul călătoriei, am fost martor la un spectacol de peisaje și culori, de câmpuri verzi ce se întind cât vezi cu ochii, punctate de sate pitorești și mici livezi. La un moment dat, un grup de copii aleargă pe lângă tren, fluturând mâinile și râzând cu poftă. Chiar și o turmă de oi pare să ne însoțească pentru câteva minute, păscând liniștită pe lângă linia ferată.
     Și, astfel, ajung din nou la Timișoara și mai bifez încă o rută din proiectul meu de a străbate toate căile ferate secundare din România, înainte ca acestea să dispară complet.

–10 Noiembrie 2024–