Dolomiții au fost pentru mine mai mult decât un vis. Au fost ca o chemare veche, o dorință care a crescut în mine ani la rând, hrănită de poveștile prietenilor mei, de fotografii, de numele acela care parcă răsuna ca o promisiune: Cortina d’Ampezzo. Și astfel, am pornit din Venezia Mestre, am schimbat trenul la Conegliano, am ajuns în Belluno, iar de acolo, cu mijloace auto, am urcat spre stațiunea care stă la poalele munților ca o poartă spre altă lume. Este și locul unde, peste mai puțin de o lună, se vor desfășura Jocurile Olimpice de iarnă din nordul Italiei.
     Primul contact cu acest oraș a fost ca o atingere blândă. Aerul curat, mirosul de pădure și liniștea aceea adâncă m-au făcut să simt că am ajuns într-un loc care știa să-mi vorbească fără cuvinte.
     Nu am venit pentru cățărări sau aventuri extreme. Eu am venit pentru înălțime, pentru liniște, pentru priveliști. Așa că am căutat imediat telecabina. Am găsit un bilet cu un preț bun și am pornit la drum, un drum în trei trepte, fiecare mai aproape de cer.
     Prima oprire a fost la Col Druscié, la 1778 de metri. De acolo, panorama asupra Cortinei este atât de frumoasă încât parcă îți taie respirația. Orașul se vede mic, așezat cuminte între munți, iar culmile din jur par desprinse dintr-o pictură. Am stat acolo cât am putut, incapabil să mă desprind de priveliștea aceea care îți intră în suflet și nu mai pleacă.
     Apoi, ca un semn, vremea s-a schimbat. Norii au început să se adune, grei și mulți, iar până la următoarea treaptă, Ra Valles, la 2470 de metri, am urcat doar prin alb și ceață. Dar nu m-a afectat. Știam că sunt în locuri rare, locuri care nu au nevoie de soare ca să impresioneze.
     Ultima urcare a fost spre Cima Tofana, sau Tofana di Mezzo, la 3244 de metri. Și cum vremea devenise destul de capricioasă, am devenit un pic îngrijorat, dar am prins o fereastră de aproape o oră în care norii s-au dat oarecum la o parte, ca și cum muntele ar fi vrut să-mi facă un cadou. Am urcat pe vârf, am făcut poze, m-am bucurat de fiecare clipă. Știam că, pe vreme bună, priveliștea este fabuloasă, dar chiar și așa, în jocul acela de nori și lumină, totul devenise magic.
     A fost o experiență care nu se uită. O întâlnire cu altitudinea, cu liniștea, cu mine însumi. Am scris în caietul de la cabană că trebuie să revin. Și simt asta cu toată ființa mea. Nu în timpul Jocurilor Olimpice, când lumea va fi acolo în număr extrem de mare, ci într-o zi liniștită, într-un moment potrivit, când muntele mă va primi din nou.
     Dolomiții nu sunt doar un loc. Sunt o trăire. O lecție. O promisiune. Și oricine ajunge acolo, chiar și pentru o zi, se întoarce altfel!

–9 septembrie 2025–