Am plecat din Savona, într-o noapte în care marea părea să-și țină respirația. Cu un ferry ce vibra ușor, ca un animal uriaș ce se pregătea să traverseze un tărâm interzis. M-am așezat pe punte și am privit cum Italia rămâne în urmă, topindu-se în întuneric, în timp ce Corsica se apropia ca o umbră. Ştiam atunci că dimineața avea să mă găsească într-un loc în care istoria nu doarme niciodată.
     Când am ajuns în Bastia, lumina era crudă, tăioasă, de parcă insula voia să-mi arate din prima clipă că aici nu e loc pentru jumătăți de măsură. Bastia nu te întâmpină cu delicatețe. Te lovește direct în piept cu autenticitatea sa. Cu portul plin de viață, cu clădirile vechi, cu străzile înguste care urcă și coboară ca niște vene ale orașului. Și undeva, în aer, simți o prezență. O vibrație. O amintire care nu vrea să fie uitată.
     Este, desigur, vorba de Napoleon, despre marele Napoleon!
     Nu e nevoie să-l cauți. Îl simți. Corsica e insula lui, sângele lui, rădăcina lui. Aici nu e împăratul Europei. Aici e copilul rebel, băiatul care alerga pe străzile Bastiei, tânărul care visa imperii într-o lume care încă nu știa ce urmează să vină. Corsicanii îl iubesc și îl contestă în același timp, dar nu-l ignoră niciodată. E parte din identitatea lor, ca vântul, ca munții, ca marea.
     Am pășit în Bastia cu sentimentul că Napoleon mă privește dintr-un colț de timp. Ca și cum ar fi vrut să vadă cine sunt eu, călătorul care a traversat noaptea pentru a ajunge pe insula lui. Și orașul m-a primit cu o energie greu de descris. M-am plimbat prin port, am urcat spre cetate, am rătăcit prin străduțele ce par desenate de un arhitect îndrăgostit de haos. Totul are o frumusețe aspră, sinceră, fără artificii.
     Am avut doar o jumătate de zi la dispoziţie, dar a fost suficient ca orașul să-mi intre sub piele. Am privit marea, am ascultat vocile localnicilor, am simțit parfumul de cafea amestecat cu mirosul de sare și piatră fierbinte. Bastia nu e un oraș care se arată repede. E un oraș care te testează. Te privește. Te măsoară. Și dacă te acceptă, îți arată o parte din sufletul lui.
     Dar Corsica nu e făcută să fie trăită într-un singur loc. Așa că, în cealaltă jumătate de zi, am urcat în tren și am pornit spre Ajaccio, traversând inima insulei. A fost o călătorie ca printr-un basm sălbatic: munți abrupți, văi adânci, sate ce par suspendate între cer și pământ. Corsica e o insulă care nu se supune nimănui. Nici timpului, nici oamenilor, nici istoriei. E o insulă care trăiește după propriile reguli.
     Iar despre Ajaccio vom vorbi într-o altă poveste. Una care merită propriul ei univers!

24 septembrie 2019