Am urcat în trenul care leagă Suceava de Putna cu gândul că voi parcurge o distanță. Dar am descoperit că parcurgeam o poveste!
     Această cale ferată, veche de peste un secol, nu e doar o linie pe hartă, e chiar o punte între lumi. A fost construită în 1898, când Bucovina era încă în brațele austro-ungare, și trenurile nu duceau doar marfă, ci purtau povești, doruri și tăceri.
     Peisajele m-au însoțit ca nişte adevărate stări interioare: păduri cu miros de rășină, dealuri care păstrează căldura anotimpurilor trecute, sate care salută fără să întrebe. Într-un tren care nu se grăbește, am avut timp să văd ce contează.
     Și apoi, acel moment unic: la Rădăuți, calea ferată trece direct prin cimitir. Da, printre cruci și amintiri, o alegere făcută din calcul topografic, dar care astăzi are un simbolism copleșitor. Pe acolo trec vagoane și, odată cu ele, poate gândurile celor care mai iubesc tăcerea locului.
     Traseul ajunge în final la Putna. Acolo nu se termină nimic, dimpotrivă, acolo începe Via Transilvanica, drumul de 1.400 km ce străbate România de la nord la sud. Prima bornă e acolo, așteptând tăcut fiecare pas care vine.
     Și mai știu că odinioară trenul continua ca o șoaptă care se strecura printre dealuri. Linia ferată mergea până la Nisipitu, un traseu de un farmec aparte, împletit cu râul Suceava și cu sălbăticia autentică. Însă în urma inundațiilor din 2008, multe porțiuni au fost avariate, iar în 2011 s-a renunțat definitiv la acel segment. Astăzi, rămân doar urmele, șinele vândute, și o tristețe care nu se vede în poze.
     Ca turist, n-am fost un simplu pasager. Am fost parte dintr-un decor în care m-am regăsit. Trenul m-a învățat că ritmul lent nu înseamnă întârziere, înseamnă prezență.
     Pentru că sunt drumuri care duc undeva. Și sunt altele, ca acesta, care nu te duc nicăieri, dar te lasă exact acolo unde trebuie!

–28 iunie 2025–