După o mică absență, de altfel motivată, și o călătorie de vreo nouă ore cu trenul de la Timișoara la Șibot, mă reîntorc pe Via Transilvanica, iar ea mă așteaptă cu drag și cu brațele deschise. Nu știu dacă la fel simte și nea Voicu Vasilcan pe care îl chem de acasă la o oră destul de matinală ca să mă recupereze din gară, unde nu este nici țipenie de om și nu sunt decât vreo 15 kilometri până la Cugir.
     Mulțumiri multe venerabilului maratonist care încearcă să mă convingă să merg cu el la hram la Căleni, dar nu cedez ispitei. În schimb mă lasă în compania lui tanti Vetuța de la Hotel Prezident care după ce îmi pune ștampila îmi oferă și o cafea și un mic dejun, toate gratis. Pe deasupra îmi mai ţine companie și prin oraș și cu această ocazie îmi arată toate bornele și marcajele pe care ea le știe foarte bine, dar în dreptul pieței mă abandonează iar eu nu am de ales şi plec mai departe.
     Merg o perioadă până când locurile îmi par oarecum destul de cunoscute și realizez dintr-o dată că dacă nu mă opresc ajung din nou la Ciungu Mare. Îmi dau seama că am pornit invers și mă întorc, mai trec odată prin centrul orașului, urmăresc marcajele de data aceasta corect și acum chiar că sunt pe drumul cel bun. Şi acum, fie vorba între noi, tare mi-aș mai fi dorit să îl mai întâlnesc din nou pe Nicușor Urîțoiu sau pe nea Gelu de la Măgureni dar și pe toți ceilalți de care îmi este tare dor! Dar, poate altă dată!
     Părăsesc repede Cugirul, ajung în vârful dealului și dacă tot mă aflu aici îl mai admir încă o dată în toată splendoarea sa, după aceea plec și ajung în poiana cu goruni care seamănă tare mult cu cea de la Stejăreni de lângă Sighișoara. Îl cunosc și pe nea Radu Aurel de 70 de ani cu care fac o poză, apoi ajung la Vinerea, trec peste calea ferată electrificată abandonată care făcea odată legătura cu Magistrala 200, Brașov – Curtici, iar după un gard, sub un nuc mă iscodește un om care inițial pare tare prietenos dar după ce îmi cere să îi fac o poză, eu nu am de lucru și îl întreb şi cum îl cheamă și câți ani are, el nu vrea să-mi spună și dintr-o dată o ia la sănătoasa fără să spună un cuvânt. Rămân surprins dar sigur nu este maratonist ca nea Voicu.
     La marginea satului în câmp întâlnesc o turmă de oi și pe stăpânul lor pe nume Lupu Simion care îmi spune cât de mult este el cunoscut pe Facebook, desigur că și noi ne împrietenim rapid. Devin amic și cu câinele său Florea și chiar și cu un cățel negru atât de slab încât mă face să îmi amintesc dintr-o dată de mine când eram copil mic. Mai aflu că el nu are nume că încă nu l-a botezat.
     Îl las pe nea Lupu cu oile sale și după un drum foarte lung de câteva ore bune ajung cu bine la Mănăstirea Afteia, unde îl cunosc pe fratele Dorel dar și pe părintele Arsenie care mă impresionează de-a binelea cu povețele sale. Mult aș mai sta să îl ascult dar vine seara și mai am mult drum. Și chiar este mult de mers, și cobor o pantă așa de abruptă încât mă întreb oare cum reușesc cei care vin din sens invers să o urce?
     Ajung în sfârșit la Pianu de Sus după 30 de kilometri parcurși și o noapte nedormită și este așa de lungă localitatea și așa de frumoasă de chiar se aseamănă cu un pian, iar în final ajung la Pensiunea Dives rupt de oboseală, este super lux aici, primesc mâncare bună și un pat pufos în care după ce mă fac comod, cad imediat ca un victorios erou întors recent de pe câmpul de luptă, iar după aceia nu durează foarte mult până când devin o mult prea ușoară pradă a viselor de noapte!

–01 0ctombrie 2022–