Când am ajuns în Cernăuți, după drumul lung care mă purtase prin sate uitate, prin văi liniștite și peste Prutul cel bătrân, am simțit că pășesc într-un spațiu care îmi era aproape, dar totuși învăluit în mister. Era ca și cum aș fi intrat într-o fotografie veche, găsită într-un sertar al bunicilor, o fotografie în care recunoști chipuri, dar nu poți spune exact de unde. Cernăuțiul are aerul acela de oraș care a trăit prea multe, care a văzut prea multe, dar care încă își păstrează demnitatea, ca un bătrân care nu se plânge niciodată.
     Două zile am stat aici, dar parcă au fost două anotimpuri. Orașul m-a primit cu o atmosferă calmă, cu bulevarde largi și clădiri ce păstrează încă rafinamentul vechilor imperii. Universitatea, cu arhitectura ei monumentală, pare un palat desprins dintr-un alt secol, iar plimbându-mă prin curțile ei, am avut senzația că aud ecoul pașilor celor care au trecut pe aici înaintea mea: români, ucraineni, evrei, polonezi, oameni care au scris istoria fără să știe.
     Și totuși, dincolo de ziduri și de străzi, ceea ce m-a atins cel mai mult a fost limba. Româna. Uneori rostită clar, alteori timid, alteori doar în șoaptă. A fost ca un fir subțire de aur care leagă trecutul de prezent, un fir pe care l-am simțit vibrând în aer.
     Și cum să nu-mi vină în minte cântecul acela vechi: „Cântă cucul, bată-l vina, de răsună Bucovina; Cântă cucul într-un brăduț, de răsună-n Cernăuți…”? De parcă se aude plutind peste oraș, peste acoperișuri, peste turlele bisericilor, peste Prutul care curge liniștit, martor tăcut al tuturor schimbărilor. Bucovina de Nord nu mai e a noastră, dar trăirea… trăirea rămâne. Istoria nu se schimbă doar pentru că granițele se mută.
     Am colindat orașul fără grabă, lăsându-mă purtat de ritmul lui. Am intrat în cafenele mici, unde mirosea a cafea tare și a prăjituri cu mac. Am gustat din bucătăria bucovineană, cu sarmale mici și dense, cu plăcinte rumene, cu borș acru și cu smântână groasă, cu mâncăruri care nu sunt doar hrană, ci și amintiri. Bucovina are gustul acela de acasă, chiar și atunci când nu e acasă.
     Am trecut pe lângă case vechi, unele renovate, altele lăsate în voia timpului, și fiecare părea să spună o poveste. Despre familii care au plecat, despre altele care au venit, despre ani buni și ani grei, despre un oraș care a fost cândva un centru cultural al românilor, iar acum trăiește altă viață, dar nu și-a uitat rădăcinile.
     Cernăuțiul nu te strigă, dar te cheamă. Nu te copleșește, dar te atinge. Și când pleci, nu pleci cu mâinile goale. Pleci cu o bucată de istorie, cu o bucată de identitate, cu o bucată de suflet!

16-17 mai 2019