Drumul meu spre Annecy a început, ca orice aventură respectabilă, cu un tren care avea alte planuri decât mine. Am plecat din Chamonix Mont Blanc cu un entuziasm de parcă mă duceam la Cannes să iau un premiu, nu la Annecy să mă plimb ca un turist disciplinat. Trenul a mers frumos până la un punct, după care în Saint Julien en Genevois, a decis că e momentul să ia o pauză existențială. Probleme la calea ferată. Desigur. Clasic. Că doar în România se întâmplă frecvent… de ce nu şi în Franţa!
     Așa că am fost redirecționat spre un autobuz. Nimic special până aici, doar că în autobuz am nimerit lângă un cuplu care, la prima vedere, părea absolut normal. Civilizați, liniștiți, îndrăgostiți… până au început să comunice. Nu prin cuvinte, nu prin șoapte tandre, nu prin priviri complice. Nu. Ei măcăneau. Ca două rațe bine crescute, cu ritm, cu intonație, cu tot tacâmul. La început am crezut că e o glumă. Apoi am crezut că e o tradiție locală. Apoi am cedat și m-a bufnit râsul. Ei s-au întors spre mine, mi-au zâmbit larg, de parcă mă invitau în corul lor acvatic. M-am simțit pentru o secundă parte dintr-un documentar National Geographic.
     Așa am ajuns în Annecy: cu trenul, cu autobuzul, cu rațele vorbitoare și cu moralul ridicat.
     Iar în Annecy… ei bine, Annecy m-a surprins. Orașul ăsta are un farmec care nu se explică, se simte. E așezat strategic în peisajul turistic francez, între lacul acela incredibil de albastru și Alpii care stau de pază ca niște bodyguarzi eleganți. Are istorie cât să umpli trei manuale: romani, conti, duci, Savoia…
     Am început explorarea ca orice turist responsabil: cu obiectivele mari. Canale, străduțe, clădiri care arată de parcă au fost desenate de un arhitect cu simțul umorului. Și apoi am ajuns la Pont des Amours. Acolo mi s-a întâmplat ceva ce poate nici Google Maps nu putea anticipa.
     Am cunoscut o braziliancă din Rio de Janeiro. Frumoasă, zâmbitoare, cu un accent care făcea franceza să sune ca o melodie. Am vorbit, am râs, ne-am înțeles surprinzător de bine. Pentru câteva minute, am avut impresia că destinul își face de cap și mă pregătește pentru Carnavalul de la Rio. Mă și vedeam dansând samba, cu pene, paiete și tot ce trebuie. Dar, așa cum a apărut, așa a și dispărut. Un moment de neatenție și gata, s-a evaporat în mulțime. Au rămas doar visele și un ușor regret că nu m-am ținut mai aproape.
     Şi, ca să compensez, m-am răsfățat cu tot ce oferea Annecy: lacul, străduțele, atmosfera. Am încercat să vizitez și castelul, dar acolo am primit un refuz politicos: rucsacul meu era prea mare. Atât mi-a trebuit. M-am simțit ca un uriaș blând respins de o ușă medievală. M-am întors pe străzi, am mâncat ceva bun, am privit lacul și m-am simțit sincer foarte bine.
     Păcat că am stat doar o zi. Cu încă una, două… cine știe? Poate mă împrietenam cu brazilianca. Poate mă adoptau rațele. Poate mă primea și castelul.
     Dar așa a fost: Annecy, între întâmplări, oameni și un strop de noroc!

–6 septembrie 2025–