Când am urcat în trenul de la Lugoj spre Ilia, am simțit că mă așteaptă nu doar o călătorie, ci o întâlnire cu trecutul. Linia asta secundară, ascunsă între dealuri, sate și munți, e mai mult decât o bucată de infrastructură uitată. E o relicvă vie, o poveste care încă se încăpățânează să existe, chiar dacă timpul și rentabilitatea îi suflă în ceafă. Și eu, în acea zi, am fost hotărât să o parcurg cu ochii larg deschiși, mai atent ca niciodată.
     Trenul în care m-am urcat era aproape gol. Doar câțiva călători răzleți, fiecare cu gândurile lor, fiecare cu motivul lor tăcut de a fi acolo. Eu însă aveam un alt motiv: voiam să prind încă o dată pulsul acestei linii înainte ca ea să devină doar o amintire. M-am așezat în ultimul vagon, acolo unde vezi totul altfel, unde lumea se îndepărtează în loc să vină spre tine, unde trecutul pare că te urmărește.
     Iar eu am stat la geam și am văzut clădirile stațiilor, odinioară pline de viață, acum tăcute, cu ferestre sparte, cu pereți decojiți, cu peronul la care nu mai așteaptă nimeni. Le-am privit cu o nostalgie care m-a strâns în piept. Acolo, cândva, oamenii alergau, se îmbrățișau, plecau, veneau, trăiau. Acum, doar trenul nostru trecea, ca un martor întârziat!
     Și doar un singur tren o mai străbate complet, trenul legendar care vine tocmai de la Iași și merge la Timișoara. Trenul despre care se spune că pe vremuri era atât de plin încât oamenii stăteau și pe scări. Trenul supranumit „trenul foamei”, pentru că mulți veneau în Banat în căutarea unei vieți mai bune. Cât e legendă și cât e adevăr? Poate nu vom ști niciodată. Dar trenul încă există. Încă respiră. Încă spune o poveste.
     În afară de el, doar câteva automotoare mai circulă între Lugoj și Margina. Dar până când? Nimeni nu știe. Poate linia va fi păstrată ca rezervă. Poate va fi închisă. Poate va rămâne doar în amintirile celor câțiva care au avut norocul să o parcurgă.
     Și apoi… Lugojul. Stația care nu mai există. O clădire istorică, demolată pentru a face loc unei linii de mare viteză pe Magistrala 100. O parte din trecut a dispărut sub buldozere, dar în memorie rămâne vie, cu arhitectura sa, cu poveștile ei, cu oamenii care au trecut prin ea.
     Iar în acea zi, în acel tren aproape gol, eu am simțit că fac ceva important. Că salvez o poveste. Că dau un sens unei călătorii pe care mulți nu o mai fac. Că sunt martorul unei lumi care se stinge încet, dar frumos.
     Iar când am coborât la final, am știut un lucru: linia Lugoj–Ilia nu e doar o cale ferată. E o amintire în mișcare. E o poveste care merită spusă. Și eu am fost acolo, în ultimul vagon, privind cum trecutul se îndepărtează, dar nu dispare!

–07 februarie 2026–