,,Aterizez” din nou la Carei, de data aceasta cu trenul internaţional 687 ce vine de la Baia Mare, trece prin Satu Mare apoi el merge la Viena.
     Eu rămân aici, vreau să fac bucla feroviară până la Sărmăşag, acolo schimb trenul şi mă întorc la Săcuieni Bihor. O să fie o cursă contracronometru doar că până atunci mai am vreo două ore la dispoziţie.
     Mă hotărăsc să merg la monumentul ostaşului român şi la castelul Karolyi. La castel nu am noroc că e luni şi e închis. Totuşi o unguroaică care face curăţenie e amabilă şi mă lasă să fac câteva poze însă imediat apare şi un paznic român care mă expediază de acolo cu fulgi cu tot. ,,Stai domne’ că nu sunt hoţ”, îi spun, dar degeaba.
     Nici la monument șansa nu prea e de partea mea, aici soarele se găseşte chiar deasupra capului soldatului, dar tot reușesc să îl păcălesc cu câteva fotografii.

     Mă întorc la gara mare din Carei care e chiar mare dar destul de neîngrijită şi urc la timp în trenul de Jibou, dar eu nu o să merg chiar până acolo.
     Suntem tot în județul Satu Mare, peisajul e destul de monoton, lume destul de puţină în tren, mă împrietenesc totuşi cu un bătrân cu un chip mai pitoresc care îmi spune mai totul despre zonă. Chiar şi despre echipa de fotbal Olimpia care înoată undeva prin divizia C, cu prea puține șanse să își revină.
     Trec şi prin staţiunea Tăşnad, dar nu o văd, probabil e ascunsă şi ea pe undeva. Ajung până la urmă la Sărmăşag şi sunt deja în judeţul Sălaj, am două minute întârziere dar suficiente pentru a schimba trenul cu care să îmi continui călătoria mai departe.

     Mă îndrept spre Şimleul Silvaniei şi deja aici peisajul este mult mai spectaculos. Apoi ajung la Suplacu de Barcău, mare centru industrial pe vremuri, acum doar o gară anonimă.
     Ajung şi în localitatea cu cel mai mic nume din România, Ip, şi aflu că peste deal se află şi Treznea și îmi amintesc de masacrul din trecut, dar merg mai departe că nu vreau să îmi stric ziua.
     În fine după ce trec şi de Marghita şi suntem în judeţul Bihor, ajungem la Săcuieni cu întârziere de aproape 30 de minute, dar recuperăm imediat că aici e staţionare tot cam atât.

     Călătoria mea se cam incheie aici dar eu trebuie să merg la Oradea și orice clipă acum încolo contează. Îl pun în temă si pe șeful de tren chiar și pe mecanic care mă asigură că are grijă.
     La Biharia ajungem cu cinci minute mai devreme însă la Episcopia Bihor, impiegatul de mişcare nu mai vrea să îi dea drumul decât regulat şi astfel, eu având tren la 18.04, noi ajungând la 18.02 chiar 03, reuşesc în urma unui sprint de zile mari, cu coborâre şi urcare prin tunel, să prind rapidul de Timişoara şi astfel evit în ultima clipă o potenţială noapte albă.

–25 Martie 2024–