Când am coborât din trenul care m-a adus din Bari, din prima clipă, am avut senzaţia că pătrund într-un univers complet diferit de tot cea-ce cunoscusem până atunci. Și nu exagerez deloc. Alberobello nu e un oraș, e o colecție de ciuperci din piatră, aranjate cu o precizie care te face să crezi că cineva, undeva, a avut prea mult timp liber și o imaginație scăpată de sub control.
     Eu, bineînțeles, am intrat în oraș cu aerul unui explorator profesionist. După două minute, m-am rătăcit. După cinci, eram convins că am trecut de trei ori pe lângă aceeași casă. După zece, deja salutam trullii ca pe niște vechi prieteni: „Aaa, tu ești ăla cu ușa albastră, te știu!”
     Dar adevărul e că nu te poți supăra pe Alberobello. E prea frumos. Prea jucăuș. Prea… rotund. Casele acelea mici, cu acoperișuri conice, par făcute de niște pitici italieni care au decis că viața e prea scurtă ca să construiești ceva drept.
     Am început explorarea cu Rione Monti, partea cea mai celebră a orașului. Acolo, fiecare trullo pare să aibă personalitatea lui: unul vinde suveniruri, altul îți oferă degustări de lichioruri locale, altul te invită să urci pe acoperiș pentru o panoramă care îți taie respirația. Eu, evident, am urcat. Și am coborât cu grijă, pentru că pietrele acelea rotunde au un talent aparte de a-ți aminti că nu ești chiar capră de munte.
     Apoi am ajuns la Trullo Sovrano, singurul trullo cu etaj. Când am intrat, am avut impresia că sunt într-o casă de păpuși pentru oameni mari. Şi, aproape că mă așteptam să apară o păpușă de mărimea mea și să-mi spună că i-am încurcat sufrageria.
     Dar partea mea preferată a fost când am intrat într-un magazin unde o doamnă foarte veselă mi-a oferit să gust un lichior local. „E dulce, e bun, e tradițional”, mi-a spus. Am gustat. Era dulce, era bun… și era atât de tare încât am simțit că pot vorbi fluent italiana în următoarele cinci minute. Și cred că am și făcut-o, pentru că doamna râdea, iar eu nu-mi mai amintesc exact ce am spus, dar sigur am pronunțat „bellissimo” de câteva ori.
     La prânz, am mâncat o porție de orecchiette cu sos de roșii și busuioc, atât de bune încât am avut impresia că cineva a pus în farfurie toată fericirea din Puglia.
     Spre seară, m-am așezat pe o bancă și am privit orașul. Era liniște. O liniște care nu te apasă, ci te îmbrățișează. Și atunci am înțeles de ce oamenii vin aici din toată lumea. Alberobello nu e doar frumos. E un loc care te face să zâmbești fără motiv.
     Când am plecat, am avut impresia că las în urmă un sat de povești. Un loc în care casele au pălării, străzile au personalitate, iar turiștii se rătăcesc cu plăcere. Și eu am fost unul dintre ei. Și, sincer, abia aștept să mă rătăcesc din nou!

–11 mai 2018–