Am pornit din Gara de Nord din Bucureşti într-o zi obișnuită de primăvară autentică, cu unul dintre trenurile care merg spre aeroportul Otopeni. Nimic deosebit în plan, doar o mică escapadă, mi-am zis. Dar când am coborât în stația Parc Mogoșoaia, am simțit imediat că urmează ceva special.
Dincolo de peronul ce nu anunța mai nimic spectaculos, doar la câțiva pași depărtare am descoperit un parc superb, amenajat cu grijă, întins lângă un lac de o frumusețe rară. Apa de o liniște ce te face să încetinești fără să vrei, iar malurile curate, pline de verdeață, par desprinse dintr-o carte de povești.
Lacul acesta nu e doar de decor. Încă de la începuturi, a fost gândit ca parte a domeniului menit să ofere răcoare, frumusețe și un cadru natural perfect pentru reședința domnească. În trecut, lacul era folosit și pentru pescuit, pentru agrement și ca zonă de protecție naturală în jurul palatului. Astăzi, el rămâne sufletul parcului, locul în care oamenii vin să se plimbe, să respire, să uite de oraș.
Iar eu, după doar câteva minute de mers, am ajuns în fața domeniului Mogoșoaia. Biletul de acces, doar 15 lei, nu prea scump, zic eu.
Palatul, construit de Constantin Brâncoveanu între 1698 și 1702 în stil brâncovenesc, îmbină elemente venețiene, otomane și renascentiste, fiind una dintre cele mai elegante construcții din sudul României. A fost ridicat ca dar pentru fiul său, Ștefan, iar domeniul Mogoșoaia a rămas în familia Brâncoveanu aproape 120 de ani, perioadă în care moșia a cunoscut prosperitate, transformări arhitecturale și o viață boierească intensă, până la confiscarea averilor.
Am pășit în curtea largă, unde am vizitat pe rând: palatul propriu‑zis, Turnul Porții, Cuhnia, Vila Elchingen cu fosta casă de oaspeți, ghețăria, cavoul familiei Bibescu și, desigur, biserica Sfântul Gheorghe, cea mai veche clădire a domeniului, ridicată înaintea palatului. Fiecare loc cu povestea sa, iar eu m-am simțit ca un explorator ce descoperă capitole uitate din istoria țării.
Personalitățile ce au trecut pe aici sunt impresionante. Constantin Brâncoveanu, desigur, cel care a ridicat totul. Apoi familia Bibescu, care a preluat domeniul în secolul al XIX‑lea și l-a restaurat. Iar mai târziu, Martha Bibescu, scriitoare, prințesă și una dintre cele mai fascinante figuri feminine ale Europei, a transformat Mogoșoaia într-un centru cultural, un loc al întâlnirilor diplomatice și artistice, un adevărat salon al rafinamentului românesc.
După câteva ore petrecute în acest decor select, m-am întors în gară, tot pe jos, prin parc, cu lacul strălucind în lumina după-amiezii. Am luat trenul înapoi spre București, purtând în mine bucuria descoperirii unei comori la doar câțiva kilometri de capitală.
Seara, înainte să pornesc cu trenul de noapte spre Timișoara, am mai făcut o plimbare prin București. Nu puteam rata câteva cadre cu celebra Casă a Parlamentului, acea clădire uriașă, una dintre cele mai mari din lume, care domină orașul cu o prezență greu de ignorat. Am privit-o în lumina apusului, cu gândul la contrastul dintre monumentalitatea ei și delicatețea brâncovenească de la Mogoșoaia.
Și așa s-a încheiat ziua mea frumoasă: cu trenuri, lacuri, istorie, arhitectură, liniște și un București care, pentru o clipă, a părut mai frumos ca de obicei.
Mogoşoaia mi-a rămas în minte ca un loc în care merită să revii, un loc care te surprinde, te liniștește și te face să fii mândru că astfel de minunății există chiar așa de aproape de noi!
–04 aprilie 2026–
Viața ca o călătorie 