Când am ajuns în La Valletta, am avut senzația că mă afund într-un oraș care nu a fost doar construit, ci sculptat direct din istorie. Totul pare prea perfect, prea simetric, prea încărcat de povești ca să fie doar o capitală modernă. E ca și cum timpul însuși ar fi decis să se oprească aici, în vârful unei peninsule aurii, înconjurată de ape albastre care ascund mai multe secrete decât lasă să se vadă.
     Malta nu este o insulă obișnuită. Este un nod de civilizații, un loc în care fenicienii, romanii, arabii, normanzii, cavalerii ioaniți și britanicii au lăsat fiecare câte o urmă. Iar La Valletta este coroana lor, o capitală ridicată de Cavalerii Ordinului Sfântului Ioan după Marele Asediu din 1565, când insula a rezistat eroic atacurilor otomane. Aici, fiecare stradă are un nume care spune o poveste, fiecare clădire are o cicatrice, fiecare colț are o legendă.
     Eu am petrecut o zi întreagă în La Valletta, de dimineață până seara, și am simțit pulsul orașului ca pe o vibrație continuă. În centrul capitalei, turiști din toate colțurile lumii se amestecă cu localnicii într-un ritm care pare coregrafiat. Străzile drepte, pavate cu piatră calcaroasă, se deschid în piețe luminoase, iar clădirile cu balcoane închise, tipic malteze, îți dau impresia că orașul te privește înapoi.
     Atmosfera este electrizantă. Cafenelele sunt pline, restaurantele își împrăștie aromele în aer, iar magazinele de suveniruri vibrează de energie. Dar dincolo de agitația turistică, La Valletta are un fel de liniște interioară, o noblețe care vine din trecutul ei glorios. E un oraș mic, dar dens, compact, construit ca o fortăreață, cu bastioane uriașe care par să vegheze asupra Mediteranei.
     Iar, unul dintre momentele cele mai impresionante de care am avut eu parte, a fost când am ajuns în zona de unde poți privi capitala de sus. Acolo, în grădinile Upper Barrakka, am simțit că orașul se deschide în fața mea ca o hartă vie. De sus, vezi portul Grand Harbour, unul dintre cele mai frumoase porturi naturale din lume, vezi forturile masive, vezi navele care vin și pleacă, vezi lumina aceea aurie care face Malta să pară o insulă din altă lume.
     Dar aventura mea nu s-a oprit în capitală. În imediata apropiere, am ajuns în locuri de unde am putut admira La Valletta din exterior, iar priveliștea este de-a dreptul cinematografică. Orașul se ridică din mare ca o cetate medievală, cu ziduri masive și turnuri care par desprinse dintr-un film istoric. De acolo, am înțeles de ce atâția cuceritori au dorit Malta: nu doar pentru poziția strategică, ci şi pentru frumusețea ei aproape ireală.
     Și cum să nu vorbesc despre gastronomia malteză? Acolo, tentația nu e doar mare, e inevitabilă. Pastele cu iepure, brânzeturile locale, deserturile cu miere și migdale, vinurile aromate, toate te provoacă să uiți de orice dietă și să te lași purtat de gusturi care combină influențe italiene, arabe și britanice. Şi nici eu, nu am rezistat. Nici nu aveam cum. Malta nu e locul în care să spui „nu” mâncării.
     Și totuși, printre toate aceste momente perfecte, mi s-a întâmplat și un lucru mai ciudat în La Valletta. Un episod mic, dar suficient cât să-mi rămână în minte. În timp ce mă plimbam pe o stradă îngustă, am avut senzația că cineva mă urmărește. Nu într-un mod amenințător, ci ca și cum orașul însuși ar fi vrut să-mi arate ceva. M-am întors, dar nu era nimeni. Doar o ușă veche, din lemn masiv, care se mișcase ușor, de parcă ar fi fost împinsă din interior. Am rămas câteva secunde nemișcat, ascultând. Nimic. Doar liniștea aceea densă, misterioasă, care face Malta atât de specială. Poate a fost vântul. Poate a fost imaginația mea. Sau poate La Valletta a vrut să-mi spună că încă mai are secrete.
     Iar, când am plecat din capitală, seara, cu luminile orașului reflectate în apă, am simțit că las în urmă nu doar o destinație, ci o poveste fascinantă. O poveste despre piatră, foc, mare, istorie și mister. O poveste pe care doar Malta o poate spune!

–18 noiembrie 2017–