În brațele Alpilor, la 3842 de metri!

Nu știu dacă există un cuvânt care să cuprindă tot ce am simțit în ziua în care am ajuns la 3.842 de metri, pe Aiguille du Midi, dar știu că în clipa în care am coborât din telecabină și am pus piciorul pe platforma aceea suspendată între cer și lume, ceva în mine s-a schimbat pentru totdeauna. A fost ca și cum toate drumurile mele, toate visele mele, toate așteptările mele s-au adunat într-un singur punct, într-o singură respirație, într-o singură privire aruncată peste Alpii, care se întindeau sub mine ca o mare albă, infinită!
A trebuit să aștept trei zile până să-mi vină rândul să urc, dar timpul nu a contat. Chamonix e un oraș care nu te lasă să numeri orele. E un loc în care fiecare stradă are o poveste, fiecare colț are o vibrație, fiecare privire ridicată spre munți îți amintește că ești mic, dar viu. Am colindat, am descoperit, am respirat aerul acela rece și curat, și fără să-mi dau seama, cele trei zile au trecut ca un vis. Și apoi… a venit momentul!
Telecabina a urcat prin nori ca o săgeată trasă spre cer. Simțeam cum altitudinea îmi apasă tâmplele, cum aerul devine mai subțire, cum lumea de jos se micșorează până devine doar o amintire. Când am ajuns sus, la 3.842 de metri, am simțit pentru prima dată în viața mea ce înseamnă cu adevărat înălțimea. Nu doar fizic, ci și în mine. Era o liniște care nu semăna cu nimic din ce știam. O liniște care nu te sperie, ci te îmbrățișează.
Și apoi… Step Into the Void! Cubul acela de sticlă, suspendat deasupra golului, transparent până la ultimul milimetru, m-a primit ca o provocare. Am intrat. Am simțit cum podeaua de sub mine dispare, cum picioarele mele stau pe nimic, cum între mine și prăpastie nu e decât o foaie de sticlă. A fost amețitor, a fost intens, a fost uluitor. Și în același timp, a fost una dintre cele mai frumoase clipe din viața mea. Pentru că acolo, în acel cub suspendat, am simțit că ating cerul. Că sunt parte din munte. Că sunt viu!
Mont Blanc era la doi pași, alb, masiv, tăcut, ca un zeu adormit. Îl priveam și simțeam că mă privește înapoi. Nu cu aroganță, ci cu o blândețe rece, de piatră. Ca și cum îmi spunea: Ai ajuns până aici. Și asta e doar începutul.
Și poate că așa a fost. Pentru că în ziua aceea, la 3.842 de metri, s-a născut în mine dorința de a urca cândva un patru-miar. Nu pentru recorduri, nu pentru glorie, ci pentru mine. Pentru liniștea aceea. Pentru senzația aceea de a fi deasupra lumii, dar în același timp mai conectat ca niciodată cu ea.
Aiguille du Midi nu a fost doar o destinație. A fost o treaptă. O poartă. O confirmare. A fost locul unde am înțeles că uneori nu contează cum ajungi sus, cu telecabina, cu picioarele sau cu sufletul, ci contează că ai ajuns. Că ai avut curajul să privești în jos, să privești în sus, să privești în tine.
Iar în ziua aceea, la 3.842 de metri, eu am atins cerul!