Calea ferată Oravița–Anina: Toamna care își spune povestea!

Am revenit. Așa cum am promis. După primăvara care m-a purtat de la Ciudanovița la Anina, am simțit că povestea nu e completă. Că linia aceasta, veche de peste 160 de ani, nu se lasă cunoscută dintr-o singură privire. Așa că, într-un început de toamnă blândă, cu frunze arămii și aer limpede, am pornit din nou, de data asta de la Ciudanovița spre Oravița, alături de Marius, același pasionat incurabil de căi ferate și locuri cu vibrație.
Calea ferată Oravița–Anina nu e doar o rută montană. E o poveste tehnică și umană, o linie construită cu trudă între 1861 și 1863, cu 14 tuneluri și 10 viaducte, cu curbe de doar 104 metri și declivități de 21‰, care o fac să semene cu Semmeringul austriac. A fost gândită pentru transportul cărbunelui, dar a devenit un monument istoric, o bijuterie inginerească ce sfidează timpul și uitarea.
Peisajul de toamnă e altfel. Mai tăcut. Mai grav. Frunzele nu mai dansează, ci cad cu eleganță. Viaductele par mai bătrâne, tunelurile mai adânci. Am pășit pe lângă linia care azi abia mai respiră, cu trenuri rare, cu viteză de 20 km/h, cu șine care scârțâie a nostalgie. Dar frumusețea e acolo. În fiecare cotitură, în fiecare stâncă tăiată de mâna omului, în fiecare ecou ce se pierde în pădure
Am trecut pe lângă Dobrei, Brădișoru de Jos, Lișava, staţii de tren care odinioară fremătau de viață, acum tăcute, dar încă demne. Am vorbit cu Marius despre extensiile de altădată: spre Baziaș, spre Iam, spre Berzovia. Acum, toate sunt suspendate, trasee uitate, linii care nu mai duc nicăieri. Oravița a rămas un capăt de lume, o gară izolată, dar încă vie în amintiri.
La final, am ajuns în Oravița, unde în centrul orașului ne-am lăsat ademeniți de un târg de bunătăți locale. Brânzeturi, plăcinte, dulcețuri, miresme care se amestecă cu aerul de toamnă. Ne-am înfruntat cu poftă, ca niște călători ce merită răsplata. A fost un moment simplu, dar plin, ca o fotografie pe care n-ai cum s-o faci, dar o păstrezi cu tine!
Această parte a căii ferate e la fel de fascinantă ca cealaltă. Poate chiar mai melancolică. E partea care urcă din uitare, care cere să fie văzută, simțită, salvată. Și dacă nu o vom păstra, vom pierde nu doar o linie, ci şi o parte din cine suntem!