Am plecat din Sadova, de la pensiunea doamnei Elena Ionescu, un loc care mi-a rămas la suflet. Ospitalitatea ei nu e doar despre mâncare bună și camere curate, ci despre felul în care te face să te simți așteptat. A fost genul de plecare care nu se grăbește, ci se așază.
     Pe la jumătatea zilei am ajuns în Fundu Moldovei. Am făcut pauză de masă și am privit în jur. Localitatea are ceva aparte, casele, ritmul, oamenii. E un loc care păstrează tradiția fără să o expună ostentativ. Aici, lemnul nu e doar material, ci memorie. Am simțit că mă aflu într-un spațiu care nu s-a schimbat doar pentru că timpul a trecut.
     Obcina Mestecăniș e o parte distinctă a Obcinelor Bucovinei. Se întinde între valea Moldovei și cea a Bistriței Aurii, cuprinsă între Sadova, Pojorâta, Cârlibaba și Pasul Mestecăniș. Relieful e domol, dar cu vârfuri care urcă peste 1500 m, Lucina, Hrobi, Juravlea. Nu sunt munți care te provoacă, ci care te invită.
     Culmile sunt prelungi, împădurite, cu poieni largi și deschise. Vegetația e densă, dar aerisită. Iar florile… florile sunt o poveste în sine. Am trecut prin poieni unde culorile nu se repetă, unde mirosul de fân proaspăt se amestecă cu cel de afin și de mentă sălbatică. E o explozie de viață ce nu face zgomot.
     Priveliștile sunt largi, din multe puncte vezi spre Munții Suhard, spre Giumalău, spre Rarău. În zilele senine, zarea se deschide ca o carte. Ai impresia că muntele îți arată ce știe, fără să te întrebe nimic.
     Am ajuns în Pasul Mestecăniș și am fost cazat la Pensiunea Luceafărul. E un loc așezat la 1099 m altitudine, între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc. Gazdele sunt calde, mâncarea e bună, iar atmosfera e liniștită.
     Obcina Mestecăniș nu e doar o zonă montană, e un spațiu care păstrează echilibrul. Între pădure și poiană, între om și natură, între mers și privit. Și poate tocmai de aceea, Bucovina rămâne de neegalat. Pentru că nu se impune, ci se oferă!

2-3 iulie 2025