Am plecat din Irun, orașul unde m-am cazat într-un albergue de pelerini, cu gândul că voi face doar o plimbare scurtă. Dar ce am găsit în Hondarribia a fost mai mult decât un oraș, a fost o vibrație. O bijuterie bască, așezată la granița cu Franța, pe malul râului Bidasoa, cu priveliști spre Hendaye și spre Golful Txingudi. E un loc unde Spania se termină, dar farmecul abia începe.
     Hondarribia face parte din provincia Guipúzcoa, în Țara Bascilor, și e unul dintre cele mai bine păstrate orașe medievale din regiune. Zidurile sale fortificate, construite între secolele XVI–XVII, încadrează un centru istoric care pare desprins dintr-o carte ilustrată. Am intrat prin Poarta Santa María și am pășit pe străzi pietruite, unde fiecare balcon colorat pare să spună o poveste. Verde, roșu, albastru, galben, o paletă vie, care nu se repetă.
     Am urcat pe Calle Nagusia, strada principală, și am ajuns în Plaza de Armas, unde se află impunătorul Castel al lui Carol Quintul, transformat astăzi într-un hotel Parador. De acolo, privirea se deschide spre Franța, spre mare, spre zare. E un loc unde istoria nu se învață, ci se respiră.
     Am făcut o plimbare pe Paseo de Butrón, pe malul râului, până la port. Acolo, bărcile mici se leagănă ușor, iar aerul sărat aduce o liniște pe care n-o pot descrie. Am ajuns și la plajă, 800 de metri de nisip fin, apă limpede și liniște. Nu este agitație, ci tihnă, locul perfect pentru a lăsa gândurile să se așeze.
     În câteva ore, Hondarribia m-a cucerit. Nu prin spectaculos, ci prin detalii. Prin felul în care culorile vorbesc, prin felul în care oamenii zâmbesc, prin felul în care orașul te primește fără să întrebe cine ești. Am simțit că nu am vizitat un oraș, ci că m-am întâlnit cu o parte din mine!

–15 iulie 2025–