Am urcat în trenul care leagă Pașcaniul de Târgu Neamț fără grabă, cu chef de privit pe geam și de lăsat gândurile să se plimbe. N-a fost o aventură spectaculoasă, ci una tihnită, exact ce aveam nevoie!
     Gara din Pașcani e ca un personaj de roman: veche, cu povești în ziduri și cu acel aer de „s-a văzut multe”. Aici, trenurile nu doar pleacă, parcă își iau rămas-bun. Iar când am pornit, am simțit că urc într-un timp care nu se măsoară în minute, ci în stări.
     Peisajele s-au desfășurat cuminți: dealuri domoale, păduri care se lasă privite, sate care nu se grăbesc să se schimbe. Trenul a trecut prin locuri care nu cer atenție, dar o primesc oricum. Și asta e frumusețea lor.
     Gara din Târgu Neamț m-a surprins. Modernă, cochetă, cu un aer proaspăt, dar fără să uite unde se află. Mi-a plăcut. Nu am coborât să vizitez orașul, dar îl cunosc. Știu ce ascunde: Cetatea Neamțului, Humuleștiul lui Creangă, codrii care au inspirat poeți și mănăstiri care au liniștit suflete. Le-am văzut de-a lungul vieții, și parcă toate mi-au făcut cu ochiul din depărtare.
     La întoarcere, între Timișești și Cristești, am prins un apus care m-a făcut să zâmbesc. Nu era spectaculos, dar avea ceva blând, ca o promisiune că ziua s-a încheiat bine.
     Pentru că uneori nu ai nevoie de aventuri mari. Ai nevoie doar de un tren care merge încet, de un geam curat și de un drum care te lasă să respiri!

–04 iulie 2025–

• Călător cu trenul prin România