Chezeșul de Codru: Taina unei căi ferate uitate

A fost odată o cale ferată care pleca de la Sebiș și urca spre Munții Codru-Moma, până la Moneasa. Se numea „Chezeșul de Codru”. Ea nu mai există astăzi, dar a rămas vie în amintirea localnicilor sub forma unei legende. O legendă frumoasă pe care și eu am descoperit-o întâmplător.
Se spune că un drum de fier urca de la Sebiș până la poalele munților Codru-Moma, ajungând la o altitudine de 172 de metri, până în stațiunea balneoclimaterică Moneasa. „Chezașul de Codru”, cum fusese numit de către localnici, își începea traseul lent, după ce era alimentat cu apă și cărbuni, pornind de la Sebiș și oprindu-se în șase stații: Sălăjeni, Prăjești, Donceni, Buhani, Râmna (Rânușa) și, în final, Moneasa. Casele de bilete se aflau la Sebiș, Dezna și Moneasa, iar locomotiva, produsă de firma „Siegl” din Viena, trăgea după ea atât vagoane acoperite, cât și platforme.
Vagoanele de călători erau împărțite pe trei clase, dar trenul transporta și mărfuri, iar la coada sa se afla un vagon de poștă. Trenul era esențial pentru localnicii din Moneasa și din satele de pe Valea Deznei – precum Rânușa, Slatina de Criș, Neagra, Susani, Năbăldești, Minead, Laz, Donceni, Sălăjeni, Roșia și Ignești. Aceștia apelau la serviciile „motorului” pentru călătorii sau transporturi, plata făcându-se direct în tren. Cu două-trei curse pe zi, trenul era mereu aglomerat, fiind un element vital al vieții comunității.
Totuși, prin anii ’60-’65, „Chezașul de Codru” a fost desființat, fiind considerat nerentabil. Șinele au fost demontate și duse la topit, iar trenul a rămas doar o amintire. Pentru a onora această moștenire, artistul moneșan Dan Groza a marcat fostul traseu din Moneasa cu o poartă prelucrată manual, având deschiderea vechiului ecartament. Acest simbol păstrează vie speranța reînvierii frumosului traseu.
Am descoperit acest loc aproape din întâmplare, la finalul unei drumeții prin Munții Codru-Moma, organizată de Asociația „Veniți cu Noi” din Arad. În semn de respect pentru această poveste uitată, chiar dacă o ploaie ușoară m-a însoțit tot timpul, am parcurs pe jos porțiunea de terasament pe care odinioară trecea trenul. Și, pentru câteva clipe, am simțit că mă aflu într-un alt timp, în acele vremuri legendare.
Mi-am imaginat drumul de fier, cu locomotive aburind și localnici bucuroși, urcând încet spre Moneasa. Iar în acel moment, am simțit că sunt mai mult decât un călător: devenisem parte din legendă.
Poate că, peste ani, povestea drumului meu și pașii făcuți pe acest terasament vor fi și ele adăugate la legenda „Chezeșului de Codru”. Pentru că, uneori, trecutul și prezentul se întâlnesc în cele mai neașteptate feluri, iar poveștile continuă să fie scrise!