Via Transilvanica, Ziua 28. Șapartoc – Stejăreni

Drăguța de Daisy cățelușa lui Radu, ea oferă cu drag fiecărui musafir care apare câte o piatră pe care o aduce în gură. Înduioșător, de-a dreptul!
Am uitat să spun, aseară când m-am apropiat de casa lui Radu Moldovan, și mai aveam vreo 50 de metri, mi-a sărit inima din mine când m-am pomenit cu vreo trei câini imenși și încă vreo vreo doi mai mici, care au venit în întâmpinarea mea lătrând, și eu nu am știut că au venit să mă salute. Erau Fram, Butuc, Turcu, Sony și Daisy, câinii lui Radu care după aceea, după ce mi-am mai revenit au devenit imediat prietenii mei.
Greu mi-a mai fost azi dimineață să părăsesc aceste locuri care vor rămâne pentru totdeauna vii în sufletul meu și chiar mi-aș dori ca pe viitor poate reușim să organizăm întâlnirii amicale a celor care au parcurs trasee pe Via Transilvanica, Radu mi-a spus că ar ajuta cu drag în organizarea unor astfel de inițiative!
După ce l-am cunoscut și pe minunatul cal Bradu care este mare amator de călătorii, şi am mai aflat că el împreună cu stăpânul său tocmai s-au întors dintr-o caravană de vreo șase zile prin sate până prin Munții Făgăraș, și am înțeles că ar mai vrea sa parcurgă în galop și traseul de la Putna până la Șapartoc, chiar a trebuit să plec mai departe, mă așteaptă un traseu destul de lung și până la urmă foarte ploios.
Am ajuns destul de repede la Aurel Vlaicu, unde am descoperit o mănăstire așa plină de flori cum nu am văzut în viața mea. L-am cunoscut și pe părintele Macarie care îmi spune că a făcut seminarul la Râmnicu Vâlcea și imediat descoperim și cunoștințe comune.
Ajung la Sighișoara, trec destul de repede prin oraș, mi se pare destul de deprimant în comparație cu drumul de pe Via, și ajung la stejarii multiseculari de la Breite, unde observ și ultima casă rămasă din sat, sau ce a mai rămas din ea și care este a părintelui Johannes de la Saschiz. Stejarii sunt impunători și încă vii, și sigur dacă am putea comunica cu ei, ne-ar spune atâtea povești interesante!
Grăbesc pasul pentru că risc sa mă prindă noaptea, și întâlnesc prin pădurile aproape fantomatice, doi câini vagabonzi, care aproape mor de spaimă când dau cu ochii de mine. În schimb la cât de întunecată pare pădurea și din cauza ploii continue, cu greu reușesc eu să-mi stăpânesc frica de urs pe care mi se pare că îl și observ de câteva ori, dar din fericire nu sunt decât niște buturugi de copaci.
Ajung la Stejăreni ud fleașcă, dar imediat dau de doamna Viorica care îmi dă în primire o casă săsească, îmi face focul, și mă simt așa de bine și sunt așa de relaxat încât acum nimic numai contează.
Mâine mă așteaptă o altă zi cu noi experiențe interesante!