Via Transilvanica, Ziua 17. Câmpu Cetății – Sovata

Chiar dacă sunt încă sub amprenta aceleași atmosfere austere de care v-am mai spus data trecută, mă împrietenesc totuși la micul dejun cu cei doi tineri ospătari de la Pensiunea Vandor. Când le povestesc despre traseu și le mai dau şi alte detalii, se uită la mine aşa de dubios şi mă privesc ca și cum aş fi picat de pe o altă planetă. E adevărat că mă şi tratează cu foarte mare atenţie că doar nu întâlnesc în fiecare zi o ciudăţenie ca mine. Şi binenţeles că îmi spun, că nu se putea altfel, că urşii sunt multi, aproape peste tot şi la tot pasul, că mai sunt și nenumărate stâne cu mulți câini răi şi că şi alte pericole abia aşteaptă să mă întâlnească.
Pornesc, totuși la drum pe o vreme superbă și nici o urmă de urs, nici măcar cât ai face o poză… în schimb îmi amintesc că astăzi este Ziua Câinelui și fac cumva să nu le stric petrecerea când mă apropii prea mult de ei. Ocolesc stânele cât pot de mult, dar până la urmă tot dau nas în nas cu ditamai turma de oi și cu niște câini sărbătoriţi. Dar acolo este nea Iosif, un cioban de vreo 74 de ani care spune că are 8 copii, 4 fete și 4 băieți și că toți sunt la casele lor răspândiţi prin toată lumea. Ajutorul său este Zoli, mult mai tânăr, care nu știe românește deloc.
Nea Iosif, se bucură tare mult că mă cunoaște și îmi face cunoștință și cu câinii săi, pe căţel îl cheamă Codru iar pe căţeluşa cea albă, Firiza. Probabil sunt prieteni, că nu sunt frați. Îmi povesteşte că fratele lui Codru a murit într-o luptă purtată cu un urs uriaș și tragedia a fost mare! Şi cum, nea Iosif are un har deosebit de a povesti, îmi mai spune aşa de multe despre viaţa sa şi cum şi mie îmi place să îl ascult, uit că şi timpul trece repede! Şi astfel, până la urmă tot trebuie să mă despart de nea Iosif de Codru și de Firiza, că nu mai am prea mult până la Sovata, dar odată ajungând acolo reuşesc printr-o mică neatenție să pierd traseul și astfel fac turul stațiunii fără să vreau.
Găsesc totuşi un restaurant unde mă recompensez cu un gulaş unguresc foarte gustos şi frumos ornat de ospătar, și cum domnul face asta special ca să mă impresioneze chiar reuşeşte să obţină şi un mic ciubuc din partea mea deşi de firea mea sunt foarte zgârcit.
Apoi mai hoinăresc un pic prin staţiune că şi fetele sunt tare frumoase și numai bune de admirat… până când ajung la centrul de informare turistică, unde îl găsesc pe Istvan, Ștefan pe românește, care este foarte amabil cu mine și mă ajută şi cu multe informații foarte utile. Facem și o poză împreună că așa e frumos, iar după ce mai povestim câte ceva îmi arată drumul spre hotelul Tivoli, iar odată ajuns acolo mă întâmpină o recepţioneră unguroaică foarte rece care rapid îmi predă camera şi pleacă la treaba ei.
Şi astfel eu rămân singur într-o încăpere mare şi într-o liniște în care nu se aude decât ciripitul de păsărele din pădure şi mie nu-mi rămâne decât să mă întind și să hibernez ca un Urs Carpatin într-o zi de mare sărbătoare a Câinelui.
Mâine pornesc spre Praid, sunt deja pe Terra Siculorum şi poate mă aşteaptă şi alte surprize!