Via Transilvanica, Ziua 12. Jeica – Monor

Prima zi când rămân singur și presimt că acum începe aventura. Mai ales că toată lumea știe că la 40 de minute de Jeica, se află câinii cei răi! Poate că e adevărat, dar mie nu prea îmi pasă, pentru că, ajungând acolo, găsesc un băiat blond cu păr creţ pe care îl cheamă Gavril, și nu cred că îi lasă niciodată liberi pe frumoşii patrupezi. Eu mă împrietenesc destul de repede cu unul dintre ei care mă şi linge şi facem și poze împreună, şi cumva rămânem prieteni pentru totdeauna.
Intru apoi în pădurea întunecoasă, se zvonește că ursii sunt peste tot…mă apuc sa recit Imnul Bucegilor, altă dată îl cântam la chitară…se pare că ursului nu îi prea place poezia mea, că nu vine. Vorbesc cu Laura la telefon, alți câini îngrozitori mă aşteaptă nerăbdători şă mă cunoască, ei se află la kilometru 15 dar mai e mult până acolo, însă mă pune să o sun de la Monor să vadă dacă mai sunt viu.
Ajung și la ei, pe bună dreptate frumoși câini, bine hrăniți, ciobănești adevărați, mândria țării, acum e adevărat că dacă își puneau mintea cu mine nu mă prea vedeam bine…dar e nea Cornel acolo care după ce ne face cunoştinţă, îmi cere și niște apă de băut, şi îi dau, că presupun că dacă nu apăream eu prin preajmă murea pesemne omul de sete.
Ajung la Posmuș, acolo se află Castelul Teleki, nu merg să îl vizitez, dar îl cunosc pe Nea Ion care mă ia imediat la interogatoriu, îmi zice că a fost polițist în tinereţea sa, iar eu îi confirm acest lucru spunându-i că mi-am dat seama de asta după privirea care o are, mă sfătuiește cum să mă apăr de potenţiale pericole care mi-ar putea apărea în cale, îmi verifică şi petardele pe care mi le ia şi mi le şi aruncă pe motiv că nu sunt bune, și poate că așa şi e că nu se mai aprind deloc.
În rest, vreme frumoasă, cărare faină, am reușit să mă și rătăcesc puțin în poiana din vârful dealului, unde poteca se pierde prin iarbă, iar câinii sunt în drum și de abia așteaptă să te observe, vacile sunt în stânga și poate că și ele au câini, și cu toată experiența mea de munțoman, sunt nevoit să folosesc pentru prima oară telefonul pentru a ieși din impas şi nu îmi strică deloc aplicaţia cu care mă şi împrietenesc rapid.
Întâlnesc apoi și pe David și Raul, care lucrează la marcaje, ei sunt și părinți de borne, și eu vreau să înfiez pe viitor câteva. Apoi continui în linie dreaptă traseul că nu mai am mult până ajung.
După ce trec pe la primăria din Monor și îmi pun ștampila, ajung la Parohia din Gledin, unde mă aşteaptă cu nerăbdare părintele Ioan de Titieni, care mă primește cu drag și mă tratează cu mâncare bună și cu neprețuite învățături, mâine dimineața merg și la slujbă, în speranța că niște îngeri, pe lângă cei care mă însoțesc încă de la început, să mi să alăture și în peregrinările mele viitoare!