Cu mai mult de 25 de ani în urmă, sub amprenta unei dorințe instinctive, ajungeam pentru prima oară în munții adevărați și astfel parcurgeam un traseu de la Mânăstirea Turnu până la Cabana Cozia! M-a marcat așa de tare această experiență, încât în acele momente m-am îndrăgostit iremediabil de munte, iar de atunci tot hoinăresc pe cărările sale. Am reușit ca în decursul timpului să străbat aproape toți munții din țara noastră, în peste 800 de drumeții în care am fost implicat.
   Prin 2005, ajungeam pentru prima oară pe cel mai înalt vârf al României, și de bucurie am și publicat un articol pe Alpinet pe care vreau să îl redau în continuare:

Un vis devenit realitate

   De mult timp mi-am dorit să ajung pe cel mai înalt vârf al țării. În locurile în care am copilarit exista un deal numit ,,Dealul lui Ion”, de unde în zilele favorabile aveam ocazia să văd undeva în zarea îndepărtată munții. Atunci nu știam ce denumire aveau, dar mai târziu am aflat, constatând cu mândrie că erau Munții Căpătânii.
   Prima ieșire pe munte am avut-o în Cozia, unde am rămas înmărmurit de frumusețile ce le oferă înalțimea. Am urcat până la 1668 metri și în acele momente mi-am propus să ajung cât mai sus. În perioada urmatoare am ajuns pe vârful Vânturarița(1885 m) din Buila, vârfurile Robu(1899 m) și Floarea(2064 m) din Munții Lotrului, am urcat pe cea mai înaltă cotă din Munții Capatânii, vârful Ursu(2124 m) iar recordul de înaltime mi l-am îmbunătățit simțitor ajungând pe vârful Boiu(2426 m) care face parte din Muntii Fagărașului fiind cel mai înalt vârf din judetul Vâlcea. O bucurie interioară imensă m-a cuprins atunci când am ajuns pe vârful Omu din Bucegi depășind astfel granița celor 2500 de metri. Vârful Peleaga(2509) din Retezat a fost următorul meu pas, iar Negoiu pe care l-am atins în octombrie anul trecut m-a adus la numai 9 metri de visul meu de-o viață. Atunci, mi-am propus îndeplinirea acestui obiectiv în cursul anului 2005.

    Așadar,  într-o frumoasă zi de 29 iulie, împreună cu colegii mei de club, Marian Leca si Dorin Diaconeasa, am plecat din Râmnicu Vâlcea cu un obiectiv clar, vârful Moldoveanu. Pentru acest demers îndrăzneț, aveam la dispozitie 3 zile pe un traseu bine definit și cu oarecare teamă privind capriciile vremii, care numai ele ne-ar fi putut fi potrivnice. Dar din fericire timpul a ținut cu noi, si nu ne-a oprit în îndeplinirea obiectivului nostru.
   În prima zi am parcurs traseul de pe valea Sâmbetei până la cabană, unde am și  înnoptat având deasupra noastră impunătoare și provocatoare, maiestoasa creastă a Munților Făgărașului. Feeria locurilor și susurul apei coborâte din căldarea glaciară ne-au fost călăuză  în somnul nostru binefăcător, ignorând total grupul de maneliști veniți nu știu de unde, și care încercau să tulbure sacralitatea acelor locuri.
   A doua zi un timp superb ne-a întâmpinat încă de la primele ore ale dimineții, permițându-ne să admirăm frumusețile amețitoare care ne-au fost oferite  în cursul traseului spre Fereastra Mare a Sâmbetei. Un grup de capre negre ne-a întâmpinat cu țipetele lor specifice doar pentru câteva momente, după care s-au pierdut în imensitatea crestelor în locurile știute doar de ele. Un ied încerca să țina pasul cu ele, și părea că învățase foarte bine lecțiile predate de către călăuza sa.
   Creasta ne-a primit cu brațele deschise și ne-a oferit drept cadou priveliști minunate care se pierdeau undeva departe în nemărginire. După un popas absolut necesar ne aștepta un traseu de 8 ore până la obiectivul final al acelei zile cabana Podragu, și un traseu de 4 ore până pe vârful Moldoveanu. Asadar am pornit la drum admirând toate frumusețile care ne apăreau în cale dar și cu oarecare emoție în privința schimbării timpului (aflasem de la un localnic din Sâmbata de Sus că în această perioadă în fiecare zi pe la amiaza se pornesc furtunile în creastă). Și într-adevar când eram destul de aproape de refugiul Viștea dintr-o dată norii și-au făcut apariția din căldările glaciare, iar un cioban pe care l-am întâlnit în traseu ne-a spus că în 20 de minute o să înceapă ploaia. Primii stropi au început să cadă tocmai în momentul când am intrat în refugiu. Ploaia destul de densă ne-a permis să ne bucuram de ospitalitatea acestui lăcaș iar câteva tunete foarte puternice ne-au făcut să tresărim. Dintr-o dată ploaia s-a oprit, cerul s-a luminat. Mărețul Moldoveanu ne privea de acolo de sus și părea nerăbdator să primească musafiri.
   Am început ascensiunea spre vârful Viștea cântarind fiecare pas și bucurându-ne de fiecare metru câștigat. Curând Marian și-a bătut recordul de înaltime, vârful Lespezi-Căltun(2522 m) fiind ultima cotă abordată de el. În schimb Dorin s-a speriat crunt de înălțimea la care ajunsese, nu știa ce este cu el acolo, ar fi vrut chiar sa coboare dar era prea târziu pentru asa ceva.	 

    Din punctul meu de vedere este un paradox faptul, că unii așteaptă poate o viață pentru a ajunge pe cel mai înalt vârf al țării iar alții ajung acolo fără să vrea.
   Pentru mine, atingerea vârfului Moldoveanu pe data de 30 iulie 2005 ora 16, reprezintă un moment unic, poate cea mai mare performanță a mea până în prezent. De asemenea pot spune, asumându-mi o oarecare doză de subiectivism, că vârful Moldoveanu, acoperișul tarii cum îmi place mie să-i spun, oferă vederii cele mai frumoase priveliști din țară, cele mai minunate locuri care pot fi oferite privirii. Undeva în depărtare, am avut marea surpriză de a descoperii Cozia, muntele, care cândva în trecut, îmi oferise primele noțiuni montane și îmi insuflase puterea de a merge mai departe.	   
	  

 Momentele petrecute pe cel mai înalt vârf al țării m-au făcut să mă simt cu adevarat fericit și m-au convins să cred ca în viață orice poate fi realizabil daca îți dorești cu adevarat ceva măreț.
   Restul traseului până la cabana Podragu l-am parcurs admirând locurile mirifice care le oferă Făgărașul la orice pas, dar și aruncând uneori câte o privire nostalgică  înapoi, acolo sus unde eternul străjer ne privea parcă invitându-ne să mai poposim în casa lui cîndva.
Moldoveanu rămânea în urmă cu aerele sale de cuceritor al timpului, iar înainte și în viitor apar alte vârfuri care așteaptă cu nerabdare să-și primeasca învingătorii.
   Îmi doresc ca  în anul ce o să urmeze, să ajung pe cel mai  înalt vârf din Carpați, iar dupa aceea, de ce nu, chiar mai mult.


Ionut Cocoloș – membru al Clubului de Turism Alpin Vânturarița Rm. Vâlcea	

Ioan  Ștețca, Vineri, 19 Aug 2005, 12:43

Nu vreau să te supăr, dar vârfurile nu se "cuceresc", poate ele ne cuceresc pe noi (citește "Cuceritorii inutilului" de Lionel Teray), iar a urca peste 2500 de m altitudine e departe de a fi o performanță.
cat despre "obiectiv măreț" ce sa mai zic!?
Multe ture faine in continuare, dar fi mai atent la tonul materialelor înscrise!
	   
Sigrid Martin, Vineri, 19 Aug 2005, 14:24

E demn de admirat când cineva e îndrăzneț, perseverent, are țeluri. Si e frumos când cineva dorește să-și împărtășească fericirea, bucuria creată de senzația de izbândă. Dar sunt de acord cu spusele lui IS. Munții ne cuceresc pe noi, ne cuceresc sufletele. Iar noi, noi să ne bucurăm de șansele oferite.
Ture faine în continuare!
	   
aurel popescu, Miercuri, 24 Aug 2005, 16:03

Ceea ce ne face să existăm cu adevarat este ambiția de a înainta. Nu atat de a ajunge într-un punct anume, cât de a cauta un drum și de a-l urma spre un obiectiv, indiferent de natura lui. Personal, cred ca drumul este mai important (și ne defineste mai adevarat) decât destinația. Felicitari pentru tenacitate! Cât despre munte, hai sa sperăm că ne poate fi prieten, dar să înțelegem că întotdeauna el este prietenul mai mare. Nu prea știu daca Vf Moldoveanu și-a dat vreodata aere de cuceritor sau daca există varfuri care asteaptă invingatori de 2 m înălțime. Toți care batem cărările ne stabilim anumite obiective și ținem la performanță, dar dupa niște ani începem să apreciem din ce în ce mai mult muntele în sine. Dacă îți place mersul pe munte, mult noroc și vreme buna, indiferent de recorduri! Și este atât de frumos să "corupi" o ființă nevinovată și să-i sădești în suflet fericirea de a iubi înălțimile. Asa cum, la urma urmei, s-a întâmplat și cu tine cand ai numarat cei 1668 de metri și ai vrut mai mult.
	   
Emi Cristea , Miercuri, 17 Ian 2007, 1:29

Ia uite d-le... lume cunoscută în aceste fotografii. Vă salut d-lor de la Vânturarița Rm. Vâlcea
Să ne vedem sănătoși în campionatul lui 2007.
	   
Sorin Bezdedeanu, Vineri, 19 Ian 2007, 11:54

Dincolo de modul de intelegere (încă oarecum pueril) a relației om-munte, mă bucură enorm întâlnirea cu bucuria simplă și necondiționată a celui ce descoperă spațiul montan. Mi-am zis, da, iată un om care merge la munte cu sufletul. Unii dintre noi, dupa ani si ani de munte, mi se pare că nu mai avem puterea de a ne bucura destul. Fericiți cei care o mai au. Ionuț este unul dintre sufletiști și are timp ca să depașească această metodă contabilicească de a socoti vârfurile, altitudinile etc.
Apropo de sufletiști, mă duce gandul la o zi de început de august 2006 și la o întâlnire întâmplătoare, la un popas scurt la refugiul Spirla, cu un grup de blazați, bine echipați și cunoscatori dealtfel, care-și aduseseră cu ei de la București si talentele de calculatoriști (vai, ce lume tristă si banală) etalate în toate frazele discuțiilor. M-or fi găsit foarte demodat în gestul meu de a-i saluta, la care nu au raspuns dealtfel. Le comunic oricum, daca vreunul se regăsește în rândurile mele, că oamenii de munte se salută. Încă. Și le mai comunic că, în contextul acestei discuții, îl prefer pe novicele Ionuț Cocoloș. Bine ai venit, Ionuț, drumuri înalte si frumoase.
	   
Claudiu Szabo, Vineri, 19 Ian 2007, 12:30

Dacă  satisfacția crește odată  cu înălțimea, îți dai seama ce deprimat sunt eu când mă  bag în peșteri. În rest, te înțeleg perfect.
	   
Al Altenburg, Vineri, 19 Ian 2007, 18:10

Claudiu Szabo: când intrii în vreo peșteră scade doar altitudinea relativa...așa că n-ai prea multe motive sa fii deprimat!
Altiminteri tura a fost faina, si mie-mi place si descrierea...
Cat despre ce-i "performanță" sau nu, totul este atat de relativ... (sau mai bine zis subiectiv?)
Pentru alții nici macar urcatul pe Matterhorn (spun Matterhorn doar pentru că-i mai cunoscut) nu mai este o performanță deosebită, iar pentru anumiți ghizi de prin Nepal nici Everestul nu mai e mare lucru dupa ce au fost de 20-30 sus...